rss search

next page next page close

Dincolo de bine si rau … e dans!

Dincolo de bine si rau … e dans!

Se spune că lumea se împarte în bine şi rău, în pozitiv şi negativ, în masculin şi feminin, în lumină şi întuneric, în naştere şi moarte, sacru şi profan.

Trăim vremuri în care se spune că lumea este mai mult neagră decât albă, mai mult negativă decât pozitivă, mai mult întunecată decât luminoasă, mai mult moartă decât vie.

Ceea ce nu se spune însă aproape niciodată este că dincolo de această dualitate există o profundă unitate, din păcate mai greu de perceput. Dincolo de separare totul este Una. Aşa cum spunea şi Rumi Dincolo de bine şi rău e un câmp. Ne întâlnim acolo. Şi atunci întrebarea este cum ajungem acolo?

De aceea, masculinul caută femininul şi invers, pozitivul atrage negativul, lumina are nevoie de întuneric pentru a exista şi totul se transformă astfel într-un un dans al polarităţilor. Însă acest dans este cel ce reface echilibrul şi dă farmec vieţii.

Astfel, ne separăm pentru a ne reuni, ne respingem pentru a ne regăsi îmbrăţişaţi, ne îndepărtăm pentru a ne apropia, greşim pentru a invata, ne urâm pentru a învăţa iubirea şi murim pentru a cunoaşte nemurirea.

Doar înţelegând aceste lucruri vom putea depăşi dualitatea, doar acceptând ambele polarităţi le vom putea unifica, acea coincidentia oppositorum de care vorbea şi Mircea Eliade.

De aceea, fiecare are la îndemână oglinzi, pentru a-şi putea observa atât lumina cât şi umbra.

Atât timp cât îţi negi unul dintre aceste două aspecte, vei continua să suferi şi să te revolţi împotriva lumii, împotriva Vieţii înseşi. Căci nu poţi echilibra o balanţă dacă ignori una din cele două părţi.

Cu alte cuvinte, dacă degetul tău e îndreptat mereu înspre exterior (alţii), înseamnă că nu accepţi că ceea ce vezi există şi în tine.

Dacă ochii tăi nu percep frumuseţea în aceeaşi măsură cum percep urâţenia sau negativitatea, nu poţi atinge echilibrul. Dacă n-ar fi aşa, nu te-ai revolta, dar nici resemna, ci pur şi simplu ai trece la următorul nivel, dar acceptarea rămâne primul pas.

Şi orice dans în doi începe cu un prim pas înainte şi un pas înapoi…iar dansul polaritatilor creează armonia.

SURSA ARTICOL: Life in Balance

next page next page close

Iubire vs Teama

Iubire vs Teama

Articol preluat de pe site-ul drumuricatretine.wordpress.com

Poate că nu v-aţi gândit niciodată la acest lucru, dar pe un nivel sau altul suntem cu toţii maeştri. Suntem maeştri pentru că avem puterea de a crea şi de a ne conduce propriile vieţi aşa cum dorim. La fel cum civilizaţiile şi religiile lumii îşi creează mitologii incredibile, noi ne creăm propriile noastre mitologii, populate cu eroi pozitivi şi negativi, cu îngeri şi demoni, cu regi şi cerşetori. Noi creăm în mintea noastră o întreagă populaţie, inclusiv diferite personalități ale noastre, după care ne folosim de o imagine sau alta, în funcţie de circumstanţele în care ne aflăm. Devenim astfel adevăraţi artişti dramatici, proiectând în exterior diferite imagini ale noastre şi controlând cine şi ce dorim să fim. Atunci când ne întâlnim cu alte persoane, le clasificăm imediat, atribuindu-le un rol sau altul în viaţa noastră. Creăm astfel o imagine a lor, în funcţie de rolul pe care li-l atribuim. Iar acest proces se repetă cu absolut toate persoanele din jurul nostru.

Noi avem puterea de a crea. Această putere este atât de mare, încât tot ceea ce credem se transformă pentru noi în realitate. Noi ne creăm pe noi înşine şi devenim cei care credem că suntem. Suntem ceea ce suntem pentru că asta credem noi despre noi înşine. Întreaga noastră realitate este în întregime creată de noi înşine. Aceeaşi putere o au însă şi ceilalţi oameni. Singura diferenţă dintre noi şi o altă persoană constă în felul în care folosim această putere, în destinaţia pe care o dăm puterii noastre creatoare. Chiar dacă semănăm cu unii sau cu alţii, nu există totuşi nimeni în întreaga lume care să îşi trăiască viaţa exact la fel ca noi.

În acest fel, noi jucăm de-a lungul întregii vieţi un anumit rol, pe care am ajuns să-l jucăm atât de bine încât am devenit maestrul propriei noastre realităţi. Ajungem astfel să ne controlăm personalitatea, convingerile, fiecare acţiune, fiecare reacţie a noastră. După ce am practicat ani de zile, am ajuns maeştrii propriei noastre lumi subiective, a propriei noastre realităţi. Dacă veţi ajunge să înțelegeți că fiecare om este propriul său maestru, veţi înţelege şi tipul de control pe care îl exercitaţi personal.

Toată drama noastră existenţială, toate suferinţele noastre, se învaţă prin practică. Noi facem un legământ cu noi înşine şi continuăm să practicăm acest legământ până când atingem un control absolut asupra lui. Felul în care gândim, în care simţim şi în care acţionăm devin atât de rutiniere încât nu mai avem nevoie să fim atenţi la ceea ce facem. Comportamentul nostru a devenit un tipar, o reacţie de acelaşi fel la stimulii exteriori.

Ca să devenim maeştri ai iubirii, noi trebuie să practicăm arta de a iubi. La fel ca şi orice altă manifestare, arta relaţiilor interumane se învaţă prin practică, iar cei care practică suficient de mult pot atinge un control perfect asupra ei. Aşadar, controlul unei relaţii de cuplu sau de prietenie ţine de acţiune, nu de cunoaştere sau de teoretizare. Totul este legat de acţiune. Evident, pentru a intra într-o acţiune este necesar să dispunem de o anumită cunoaştere, sau cel puțin de conştientizarea felului în care funcţionează oamenii.

Oamenii trăiesc cu teama continuă de a nu fi răniţi, iar acest lucru creează o dramă uriaşă, pe care o regăsim oriunde ne-am afla. Felul în care comunicăm unii cu ceilalţi este atât de dureros din punct de vedere emoţional încât fără nici un motiv aparent noi ne înfuriem, ne întristăm, devenim geloşi sau invidioşi. Chiar şi a spune “Te iubesc” poate fi ceva înspăimântător. Atunci când mergem pe calea fricii, facem tot ceea ce facem pentru că trebuie să facem acest lucru, şi ne așteptăm ca şi ceilalţi oameni să facă anumite lucruri pentru că trebuie să le facă. Noi avem obligaţii, iar atunci când avem posibilitatea, ne opunem lor. Cu cât le opunem mai multa rezistenţă, cu atât mai mult suferim. Mai devreme sau mai târziu, noi încercăm să scăpăm de aceste obligaţii. Pe de altă parte, iubirea nu opune nici un fel de rezistenţă. Atunci când iubim, noi facem tot ceea ce facem pentru că dorim să facem acest lucru. Orice acţiune a noastră devine o plăcere; este ca un joc care ne amuză.

Iubirea nu are așteptări. Teama este plină de așteptări. Atunci când te temi, faci tot ceea ce faci pentru că te aștepți să fii nevoit, dar te aștepți ca şi ceilalţi să facă acelaşi lucru. Aşa se explică de ce teama rănește atât de uşor, în timp ce iubirea nu rănește pe nimeni. Noi avem așteptări, iar dacă acestea nu se împlinesc, ne simțim răniţi – nu ni se pare drept. Îi condamnăm pe cei din jur pentru că nu ne-au împlinit aşteptările. Cine iubeşte nu are așteptări. El face ceea ce face pentru că doreşte şi nu este deranjat dacă alți oameni nu doresc să facă la fel, căci el nu interpretează faptele altora la modul personal. Întrucât nu se așteaptă să se întâmple ceva anume, dacă lucrul respectiv nu se întâmplă, nu se simte deranjat. Orice s-ar întâmpla, el nu suferă, căci tot ceea ce se întâmplă este în regulă pentru el. Aşa se explică de ce îndrăgostiților viaţa li se pare “în roz”; ei nu se așteaptă ca partenerii lor să facă ceva anume şi nu simt obligaţii faţă de aceştia.

Iubirea este bazată pe respectul reciproc. Teama nu respectă pe nimeni, nici măcar pe sine. Dacă îmi pare rău pentru tine înseamnă că nu te respect, că nu te las să iei propriile tale decizii. Când eu iau deciziile în locul tău, înseamnă în mod evident că nu am încredere în tine. Lipsa respectului conduce automat la tentativa de a controla viaţa celuilalt. În marea majoritate a cazurilor, atunci când le spunem copiilor noştri cum să-şi ducă viaţa, noi facem acest lucru pentru că nu îi respectăm. Ne pare rău pentru ei şi încercăm să facem în locul lor ceea ce ar trebui să facă ei înșiși. Dacă nu ne respectăm pe noi înşine, ne va părea rău pentru noi, ni se va părea că nu suntem destul de buni ca să reuşim în această lume. Cum ne-ar putea respecta alţii în aceste condiţii? Atunci când spunem: “Bietul de mine, nu sunt suficient de puternic, nu sunt suficient de frumos, nu sunt suficient de inteligent, nu am cum să reușesc”, înseamnă că nu avem nici un pic de respect pentru propria noastră fiinţă. Auto-compătimirea se naște din lipsa respectului de sine.

Iubirea este nemiloasă, ei nu-i pare rău pentru nimeni; în schimb, este plină de compasiune. Teama este foarte miloasă; celui care se teme îi pare rău pentru toţi cei din jur. Lui îi pare rău de alţii pentru că nu îi respectă, pentru că nu îi crede suficient de puternici pentru a reuşi. Pe de altă parte, iubirea respectă pe toată lumea. Cine iubeşte pe altcineva crede că acesta poate reuşi prin propriile sale forţe. El crede că acesta este suficient de puternic, de inteligent, de bun pentru a-şi stabili propriile sale decizii. Nu se grăbeşte în nici un caz să ia decizii în locul celuilalt.

Iubirea este complet responsabilă. Teama evită responsabilitatea, dar asta nu înseamnă că ea nu este responsabilă pentru faptele ei. Încercarea de a evita responsabilitatea este una din cele mai mari greşeli pe care le facem, căci orice acţiune are anumite consecinţe. Dacă facem o anumită opţiune, noi vom obţine un anumit rezultat sau o anumită reacţie. Chiar dacă nu luăm nici o decizie, tot vom obţine un rezultat sau o reacţie. Într-un fel sau altul, noi vom ajunge să experimentăm toate consecinţele propriilor noastre acţiuni şi decizii. De aceea, oamenii sunt complet responsabili pentru acţiunile lor, chiar dacă nu doresc să fie. Chiar şi atunci când alţi oameni încearcă să plătească în locul nostru, tot vom ajunge să plătim şi noi, dar atunci vom plăti dublu. Când altcineva încearcă să fie responsabil în locul nostru, el nu face altceva decât să amplifice drama.

Iubirea este întotdeauna amabilă. Teama este întotdeauna lipsită de amabilitate. Ea ne umple de obligaţii, de aşteptări, ne învaţă să nu îi respectăm pe cei din jur, să evităm asumarea responsabilităţii şi să ne pară rău pentru alţii. Cine s-ar putea simţi bine în asemenea condiţii? Tot ceea ce se petrece în jurul nostru ne agresează, ne înfurie, ne întristează, ne face să ne simţim geloşi sau trădaţi. Mânia nu este altceva decât o altă mască a fricii.

La fel şi tristeţea, gelozia şi celelalte emoţii care se nasc din teamă şi care creează suferinţa. Cine suferă de aceste boli nu poate fi amabil, nu poate decât cel mult să pretindă că este bun. Când nu eşti fericit, nu ai cum să te simţi bine, deci să fii bun cu alţii. În schimb, atunci când te afli pe calea iubirii, nu ai obligaţii sau aşteptări, nu-ţi pare rău pentru tine sau pentru partenerul tău, totul îţi merge bine, iar zâmbetul nu te părăseşte nici o clipă. Eşti fericit, deci te simţi bine, iar această stare se revarsă în mod natural asupra celor din jur. Iubirea este întotdeauna amabilă, iar bunătatea ei conduce la generozitate şi ajunge să deschidă toate uşile. Da, iubirea este generoasă. În schimb, teama este egoistă. Cine se teme se gândeşte întotdeauna numai la el. Egoismul închide toate uşile.

Iubirea este necondiţionată. Teama impune o mie de condiţii. Cine se află pe calea fricii iubeşte pe altcineva numai dacă acesta îl lasă să îi controleze viaţa, dacă se poartă bine cu el, dacă se suprapune cu imaginea pe care şi-a creat-o despre el. Şi cum nimeni nu se poate suprapune vreodată perfect peste imaginea creată de altcineva pentru el, acesta îl judecă, iar el se va simţi vinovat. Atunci când ne creăm o anumită imagine despre alţii iar aceştia nu corespund, noi ne simţim rușinați, stânjeniţi, enervaţi, şi nu avem deloc răbdare cu ei. Este imposibil să te porți cu adevărat frumos cu altcineva în aceste condiţii. Pe calea iubirii nu există dacă; iubirea nu pune condiţii. Cine iubeşte o face necondiţionat, fără justificări. Noi iubim pe altcineva aşa cum este şi îl lăsăm să fie cel (sau cea) care este. Dacă nu îmi place cum este o femeie, nu are nici un rost să stau alături de ea; cel mai bine este să îmi caut pe altcineva, care este aşa cum doresc eu să fie. Noi nu avem dreptul să încercăm să schimbăm pe nimeni, la fel cum nimeni nu are dreptul să încerce să ne schimbe pe noi. Dacă ne vom schimba vreodată, o vom face pentru că aşa vom dori noi, pentru că ne propunem să renunțăm la suferinţă. Cei mai mulţi oameni îşi trăiesc întreaga viaţă pe calea fricii. Ei stabilesc relaţii, dar numai pentru că aşa cred ei că trebuie. Atunci când intră într-o relaţie, ei au un milion de așteptări, deopotrivă din partea partenerului/partenerei de cuplu şi din partea lor.

Orice relaţie este alcătuită din două jumătăţi. Jumătate sunteţi chiar dumneavoastră, iar cealaltă jumătate este fiul, fiica, tatăl, mama, prietenul sau partenerul/partenera dumneavoastră de cuplu. Într-o relaţie, nimeni nu este responsabil decât pentru propria sa jumătate, nu şi pentru cealaltă. Nu contează cât de apropiaţi sunteţi sau cât de puternică este iubirea dumneavoastră pentru cealaltă jumătate; cert este că nu aveţi cum să fiţi responsabil pentru felul în care gândește celălalt. Nu puteţi şti niciodată ce simte, ce crede, ce presupuneri face el. Practic, nu ştiţi nimic despre celălalt. Acesta este adevărul. Cum procedăm însă noi? Noi ne asumăm responsabilitatea pentru cealaltă jumătate şi așezăm astfel relaţia noastră pe bazele fricii, ale dramei, ale războiului controlului, adică ale iadului. Războiul controlului, specific oamenilor, se datorează faptului că aceştia nu se respectă reciproc.

Arta iubirii începe cu noi înşine. Primul pas constă în a deveni conștienți, în a înţelege adevărul potrivit căruia fiecare om îşi visează propriul vis. Cine înţelege acest lucru, devine responsabil pentru partea sa din relaţie, adică pentru el însuşi. Ştiind că este responsabil pentru partea sa din relaţie, el o poate controla cu uşurinţă. Nu are însă nici un rost să încerce să controleze şi cealaltă jumătate a relaţiei. Dacă îl/o respectăm cu adevărat, noi vom înţelege că partenerul nostru/partenera noastră, sau prietenul, fiul, mama, toţi sunt pe deplin responsabili pentru jumătatea lor de relaţie. Dacă vom şti să respectăm cealaltă jumătate, relaţia noastră nu va fi niciodată caracterizată de conflicte. Noi nu vom avea parte de un război în familie sau în cuplu.

În sfârşit, dacă înţelegem faptul că nimeni altcineva nu ne poate face să fim fericiţi decât noi înşine, şi că această fericire este rezultatul iubirii care emană din fiinţa noastră, vom putea atinge măiestria în cea mai mare artă a toltecilor, Arta Iubirii.

Singura cale de a atinge starea de fericire este iubirea în acţiune. Singura cale care conduce la suferinţă este teama în acţiune.

Singura cale prin care putem atinge măiestria în iubire este să practicăm iubirea. Nu este nevoie să o justificăm sau să o explicăm; este suficient doar să o practicăm.

Practica este cea care creează maestrul!
Articol preluat de pe site-ul http://drumuricatretine.wordpress.com

next page next page close

Tu pentru ce te ridici dimineata din pat?

Tu pentru ce te ridici dimineata din pat?

“Iată o întrebare simplă, chiar banală. Dar dacă vrem într-adevăr să-i dăm un răspuns, mulți dintre noi s-ar putea să ne trezim cu neuronii în ceață ori să evităm răspunsul. Aceasta pentru că nu sunt mulți oameni care se ridică din pat cu pasiune sau cu bucurie, cu gândul de a face încă un lucru util, bun, plăcut, frumos, decent, măreț, grozav, unul care le poate aduce fericire celor din jur.

Așa cum alții nu se ridică din pat cu decizia de a-și face lor înșiși o zi plăcută sau frumoasă. Unii sunt motivați doar de obișnuințe, de rutină, de obligații și de multe alte trăiri negative, ce le coordonează inconștient acțiunile, experiența, sentimentele și activitățile!

Dincolo de rutina care roade la fel ca viermele în mințile programate să se trezească zi de zi cu unicul scop de a lovi pe cineva, de a mai face o suferință pe undeva, omul scapă esențialul și se deconectează de la capacitățile sale creative, constructive, de la puterea și frumusețea sa naturală. În acest fel el își autoprogrameaza creierul și circuitele neuronale pentru negativitate, pentru eșec, pentru suferința proprie și pentru suferința altuia.

Posibilitățile extraordinare ale ființei, imposibil de accesat fără intenții pozitive și decizii clare, luate la nivel conștient, rămân latente și inexistente. Pentru un om poate fi deosebit de important să știe, să definească, să decidă și să aleagă cărarea fiecărei zile, așa încât, în clipa în care el a coborât din pat, să o facă cu un scop bun, dacă nu cu unul fericit, măreț sau impresionant.

Să te ridici din pat în fiecare dimineață, gata să faci bine, gata să spui un cuvânt capabil să creeze, să structureze ceva frumos în celălalt – iată un scop demn de omul evoluat, a cărui conștiință diferă de conștiința vibratorie a suratelor din lumea animală!

Să vrei să faci tot ce-i mai bun și seara, când te întorci în patul tău, să privești cu mulțumire către faptele tale, să privești în ele ca într-o oglindă chipul pe care-ți place să-l vezi la tine însuți. Iată esența frumuseții umane!

Altfel pentru ce să te străduiești la coafor, la cosmetică și-n diferite alte locuri pentru înfrumusețare, când chipul lăuntric se scufundă în propria-i răutate, iar emanațiile sale energetice nu pot fi privite nici măcar de către posesor? Pentru ce te ridici din pat dimineața, dacă inima-ți palpită, învăluită în fumul gros al urii și al dorinței de a face rău? Toate locurile destinate înfrumusețării fizice devin fantezii când frumusețea minții și a inimii se topesc într-o uluitoare neglijență emoțională! Să ai un scop în fiecare zi, dar unul aducător de pace, de unitate și de bine ție și celor din jur înseamnă să trăiești cu sens.
Dar dacă ți-ai propus să distrugi pe cineva, să te bucuri de suferința lui, examinează-ți conștiința, examinează-ți motivațiile și reține că acestea devin, într-o bună zi, programele tale mentale. Rutina ta, ceea ce faci pentru tine, ceea ce se înscrie în propriul tău inconștient, într-o zi vor rodi.

Să fim atenți la semințele pe care le plantăm în suflet. Să ne îngrijim de gândurile noastre cel puțin la fel de mult pe cât ne ocupăm de înfățișarea fizică și, dacă avem ceva de investit, atunci nu putem investi în altceva mai profitabil și mai minunat decât în propria curățare interioară.

Consecințele motivațiilor frumoase devin posibilitățile frumoase pe care viața ni le deschide într-o zi, așa cum se deschid florile.

În fiecare seară să facem o incursiune prin ziua care a trecut, să privim cinstit către noi înșine și să ne întrebăm dacă propriul chip interior ne place cu adevărat. Dacă ne găsim pe noi înșine frumoși în fapte și în gânduri, ne vom ridica din pat în ziua următoare cu bucurie și bucuria ne va motiva să încheiem o altă seară ca niște ființe frumoase!”

Articol preluat de pe site-ul: http://drumuricatretine.wordpress.com/2012/01/16/tu-pentru-ce-te-ridici-dimineata-din-pat/

next page next page close

Cate ore are o zi?

Cate ore are o zi?

De câte ori nu v-ați spus în ultima vreme: ce zboară timpul! Trăim într-o eră a vitezei, suntem stresați, parcă într-o continuă cursă contra cronometru, nu mai avem timp… timp pentru noi înșine…

Pornind de la faptul că în calendarul mayaș ultima zi este 21.12.2012, sunt persoane care afirmă că această dată reprezintă ziua apocalipsei, ziua sfârșitului. Iar acest sfârșit nu va fi generat de coliziunea Terrei cu un alt corp ceresc, ci de comprimarea timpului, teorie care are la bază rezonanța Shumman.

Planeta noastră are o frecvență de vibrație numită oscilație Shumman. Pe de altă parte undele cerebrale pot fi influențate de factori electromagnetici externi. Adepții teoriei susțin că valoarea rezonanței Shumman a planetei noastre a fost de 8Hz, valoare ce corespunde ritmului alfa al creierului uman, respectiv ritmul asociat stării de relaxare.

Începând cu anul 1978 valoarea rezonanței Shumman a început să crească, ajungând la valoarea de 13Hz. Această valoare corespunde ritmului beta al creierului uman, cel al activității conștiente, starea de trezie, de gândire analitică.

Concluzia adepților acestei teorii ar fi aceea că pentru cei născuți înainte de anul 1978 timpul s-a comprimat, aceștia neavând creierul “acordat” la noua valoarea a rezonanței Shumman, fapt ce generează această senzație de lipsă de timp sau de contracție a acestuia. Ei susțin că pentru cei născuți înainte de 1978, în momentul de față ziua are 16 și nu 24 de ore.

Ba mai mult ei afirmă că în 2012 nivelul oscilației Shumman va crește atât de mult încât natura nu va putea ține ritmul, iar timpul va înceta să mai existe, survenind astfel sfârșitul lumii.

De cealaltă parte sunt cei care susțin că explicația senzației de lipsă a timpului este generată de fapt de creșterea accelerată a nivelului de informații pe care creierul nostru trebuie să le proceseze, de numărul mare de ore petrecut la serviciu sau în trafic, de “bombardarea” creierului cu noi informații aduse de dezvoltarea tehnologiei (telefonia mobilă, internetul) și implicit a societății.

Acceptată de unii sau negată vehement de alții, teoria comprimării timpului a creat vâlvă în presa internațională. Timpul s-a comprimat sau doar percepția noastră s-a schimbat?

Ziua voastră câte ore are?

Articol preluat de pe site-ul EVA.RO

next page next page close

Osho – Solitudine si singuratate

Osho – Solitudine si singuratate

“Tacerea este spatiul in care omul se trezeste. Daca puteti sa ramaneti singuri, absolut singuri, fie doar si o singura clipa, ego-ul va muri, eul va muri. Ego-ul nu exista in sine; el este intotdeauna in relatie cu cineva.
Asa ca, ori de cate ori esti singur, te cuprinde o teama profunda pentru ca, dintr-o data, falsa identitate incepe sa dispara. Iar adevaratei identitati ii mai ia putin timp pana sa apara, caci ai pierdut-o cu foarte multi ani in urma. Ca sa inalti un pod peste golul cascat in atatia ani e nevoie de timp.
In acel interval de timp, faptul ca nu stii cine esti te face sa te simti ca iti pierzi mintile. Incepi imediat sa faci ceva, doar ca sa ai o ocupatie.
Si astfel, falsa identitate nu dispare, ea ramane activa.
Solitudinea slabeste Eul. Nu mai exista nimic cu care am putea fi in relatie, si – datorita acestui fapt – ego-ul nu poate exista. In consecinta, daca sunteti gata sa acceptati solitudinea, fara cea mai mica ezitare – fara dorinta de a fugi – sau de a va intoarce, daca acceptati realitatea solitudinii voastre asa cum este ea, aceasta devine o ocazie extraordinara.
Sunteti ca o samanta, care contine o multime de posibilitati. Amintiti-va insa ca samanta trebuie sa explodeze, astfel incat planta sa poata creste.
Ego-ul este la fel ca o samanta, el este o posibilitate. Cand el se deschide, in voi se naste Divinul. Si tocmai solitudinea va conduce la aceasta unitate.
Cand sunteti absolut singuri, nu mai sunteti. Clipa de solitudine va face sa explodati. Va raspanditi in infinit. A ajunge la solitudine – iata singura revolutie autentica. Si aceasta necesita mult curaj. Cautarea spirituala converge in intregime spre clipa de explozie, clipa in care ne regasim absolut singuri. Solitudinea aduce cu sine exta zul. Numai ea permite obtinerea iluminarii.
Orice efort de evitare a singuratatii esueaza si va esua, deoarece este impotriva legilor fundamentale ale vietii. In fond, nu ai nevoie de un surogat care sa te faca sa-ti uiti singuratatea; trebuie doar sa devii constient de singuratatea ta, care este o realitate. Iar faptul de a o experimenta, de a o simti, este atat de frumos tocmai pentru ca reprezinta eliberarea de multime, de turma, de celalalt. Este eliberarea de teama de a fi singur. E de ajuns sa auzi cuvantul “singur”, ca iti si amintesti de o rana; ai nevoie de ceva pentru a umple acest gol care te raneste. Ai nevoie de cineva pentru a-l umple.
Cuvantul singuratate nu are acelasi sens – de rana, de gol care trebuie umplut. Singuratate inseamna pur si simplu implinire. Esti un intreg; nu este nevoie de nimeni altcineva pentru a te completa.
Incearca, deci, sa gasesti centrul tau launtric in care esti totdeauna singur, in care singuratatea a fost intotdeauna perfecta. In viata, in moarte sau oriunde ai fi, esti mereu singur. Insa aceasta singuratate este atat de plina – nu este nici un gol -, atat de completa, atat de incarcata cu toate darurile vietii, cu toate frumusetile si binecuvantarile existentei, incat imediat ce ai gustat din propria ta singuratate, durerea va disparea. In locul ei se va naste un ritm nou, de o extraordinara blandete, pace, fericire si binecuvantare.
Aceasta nu inseamna ca un om care este centrat in singuratate nu isi poate face prieteni; in realitate, numai o asemenea fiinta poate avea prieteni, deoarece pentru el prietenia nu mai reprezinta o nevoie, ci o impartasire; fiinta umana are atat de mult, incat poate imparti cu altii.”

Articol preluat de pe http://vindecari.blogspot.com

next page next page close

Daruri – traducere dupa Edgar Guest

Daruri – traducere dupa Edgar Guest

Gandeste-te baiete si intelege ca
Ai tot ce au si cei mai mari oameni:
Doua maini, doua picioare, doi ochi
Si un creier pe care sa-l folosesti daca vrei sa fii intelept.
Toti au inceput cu aceste daruri,
Asa ca porneste spre varf si spune-ti „Eu pot.”
Uita-te la intelept si la omul de succes:
Isi iau hrana din farfurii obisnuite,
Folosesc cutite si furculite obisnuite,
Isi leaga pantofii cu acelasi fel de sireturi ca toata lumea.
Sunt considerati curajosi si isteti,
Dar si tu ai tot ce au avut ei cand au pornit.
Poti triumfa si poti deveni un om priceput,
Poti fi grozav, numai sa vrei.
Esti bine inzestrat pentru orice lupta pe care o alegi,
Ai maini si picioare si un creier pe care sa le folosesti.
Cel care s-a inaltat pentru a realiza fapte nemaipomenite
Si-a inceput viata fara sa aibe nimic in plus fatza de tine.
Tu insuti esti obstacolul pe care trebuie sa-l infrunti,
Tu esti cel care trebuie sa aleaga.
Tu trebuie sa spui incotro vrei sa mergi
Si cat ai nevoie sa inveti ca sa afli adevarul.
Esti daruit cu tot ce iti trebuie pentru viata,
Dar trebuie sa hotarasti singur ce vrei sa fii.
Curajul trebuie sa vina din suflet,
Iar omul trebuie sa-si hraneasca dorinta de a castiga.
Asa ca gandeste-te baiete si intelege ca
Esti nascut cu tot ce au avut si cei mai mari oameni,
Cu aceleasi daruri au inceput toti.
Trebuie sa devii stapan pe propria ta viata
Si sa iti spui „Eu pot.”

. (de Edgar Guest)

next page

Dincolo de bine si rau … e dans!

Se spune că lumea se împarte în bine şi rău, în pozitiv şi negativ, în masculin...
article post

Iubire vs Teama

Articol preluat de pe site-ul drumuricatretine.wordpress.com Poate că nu v-aţi gândit...
article post

Tu pentru ce te ridici dimineata din pat?

“Iată o întrebare simplă, chiar banală. Dar dacă vrem într-adevăr să-i dăm un...
article post

Cate ore are o zi?

De câte ori nu v-ați spus în ultima vreme: ce zboară timpul! Trăim într-o eră a...
article post

Osho – Solitudine si singuratate

“Tacerea este spatiul in care omul se trezeste. Daca puteti sa ramaneti singuri,...
article post

Daruri – traducere dupa Edgar Guest

Gandeste-te baiete si intelege ca Ai tot ce au si cei mai mari oameni: Doua maini, doua...
article post